La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Moldova a județului Roman și era formată numai din satul de reședință (a cărui parte nordică se numea Luncași). În comună funcționau o școală primară mixtă cu 27 de elevi, două biserici ortodoxe și una catolică. Existau 2178 de locuitori, din care 1500 maghiari, 15 familii de evrei și restul români. Anuarul Socec din 1925 o consemnează în aceeași plasă, având 3018 locuitori în satele Hălăucești și Luncași.

În 1950, comuna a fost transferată raionului Pașcani din regiunea Iași. În 1968, a trecut la județul Iași.

Cercetările arheologice au demonstrat existența unei populații stabile încă din anii 1900 î.Hr. Pe teritoriul comunei s-au găsit monede aparținând primelor formațiuni statale ale Moldovei. Populația dacă românizată autohtonă și-a continuat existența la adăpostul codrilor seculari ai Moldovei. Satul Hălăucești, spre deosebire de multe alte localități cu populație catolică, ce aparțineau mănăstirilor, a fost proprietatea unor familii boierești de la prima atestare documentară și până la reforma agrară din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În aceste condiții, istoria satului este strâns legată de stăpânul moșiei. Cei mai mulți dintre ei au fost foarte bogați, ocupând funcții importante în aparatul de stat. Printre aceștia putem enumeră: Șandru, membru al Sfatului Domnesc al lui Alexandru cel Bun, marele logofăt Dumitrașco Ștefan, tatăl domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, paharnicul Constantin Strurza, logofătul Mihail Strurza și alții.

O caracteristică a acestui sat este dată de complexitatea etnică și confesională. În decursul timpului, s-au așezat lângă românii ortodocși și catolici din țările din jur oameni veniți în căutare de lucru și condiții mai bune de trai. Stimulați de domnie prin scutirile de plata birului pe un termen limitat, dar suficient pentru a avea timpul necesar înjghebării unei gospodării, acești străini s-au integrat repede în viață comunității. Citind numele din statisticile oficiale, se observă, cu destulă ușurință, etnia și zonele din care vin. Cei mai mulți sunt ungureni, adică veniți din zona Transilvaniei. Nu lipsesc secuii, lipovenii, rușii, mazurii, germanii, grecii și evreii.

Teritoriul satului nu a cunoscut o cercetare arheologică sistematică, de aceea și informațiile referitoare la existența activităților omenești până la începutul secolului al XV-lea sunt reduse. În 1983, cu prilejul documentării la față locului în vederea întocmirii Repertoriului arheologic al județului Iași, Vasile Chirică și Marcel Tanasachi au descoperit mai multe puncte arheologice. Din urmele materiale găsite la suprafața solului, se poate spune că primele manifestări ale locuirii în această zona sunt încă din neolitic. Cultură Cucuteni este bine reprezentată. În cimitirul ortodox al satului, cu prilejul săpării gropilor pentru morminte, au fost descopeite mai multe resturi ceramice aparținând acestei culturi. Așezări cucuteniene au mai fost semnalate pe Dealul Crucii, în punctul La Izvor, și la Râpa lui Costache.

Arheologii au identificat prezența, în sec. al XV-lea, a altor sate cum ar fi Codreni, Iurcești, Pogănești, astăzi dispărute. Numele satului este întâlnit și în documentele din secolele XVI-XVII. Prima atestare documentară a satului Hălăucești este din 24 aprilie 1520. În anul 1823, satul număra 283 de locuitori, pentru că în 1900, cifra să ajungă la 2178. Remarcăm că, pentru perioadele menționate, populația era și relativ numeroasă.

Bărbații din localitate au participat la Războiul de Independență (1877-1878), Primul Război Mondial (1916-1918) și Al Doilea Război Mondial (1940-1045).